Da. Sigur ca da. Dragostea este o bomba nucleara care te descompune in particule mai mult sau mai putin elementare. Si apoi o mana externa ne reasambleaza in forme inedite, asemeni lucrarilor lui Picasso sau a lui Mondrian...Ce poezie!
Si apoi deconstruind si reconstruind mereu, in finalul acestui joc estetic ne regasim o forma asemanatoare cu cea initiala. Prea asemanatoare...Ce tristete!
Dupa ce vezi filmul "Hiroshima, mon amour", regizat de Alain Resnais in 1959, sau dupa ce citesti cartea cu titlul omonim a lui Marguerite Duras (aparuta in Romania la editura Rao) nu mai poti crede altceva decat asta - dragosta e un fel de Hiroshima sufleteasca.
Nu poti sa faci dragoste cu o persoana fara sa-ti asumi istoria ei personala. Nu sa incerci sa o rezolvi. Ci doar sa ti-o integrezi. Nu poti niciodata iubi inteligent, pentru ca dragostea inseamna in primul rand sa respiri absurd si sa creezi povesti absurde.
In "Hiroshima, mon amour" personajele nu au nume. Sunt un barbat si o femeie. Si doua povesti care intra in coliziune. Ea e o actrita pariziana care filmeaza in Hiroshima un film international despre pace, iar el e un arhitect japonez. E un simbolism subtil in aceste doua ipostaze. Ea joaca intr-un film despre pace, dar de fapt incearca sa faca pace cu propria sa drama pe care razboiul i-a cauzat-o in trecut, iar el e arhitect, incercand sa-si construiasca o viata pe ruinele din Hiroshima. Se intalnesc. Nu e nimic vag in povestea lor, decat fumul de tigara.
Dialogurile sunt formate din fraze scurte si percutante, uneori poetice, alteori absurde...mereu simple...mereu consistente...o poveste de dragoste la Hiroshima...imposibila. O ciocnire dintre doua orori - oroarea mortii primei sale iubiri, un soldat german, pentru ea, oroarea exploziei de la Hiroshima, pentru el.
Povestea-reportaj a zilelor de dupa explozie, cu imagini aproape indecente cu oameni arsi, cu piele descompusa, cu trupul deformat, se impleteste cu imaginea unui fapt de dragoste. Cadrele sunt de cele mai multe ori scurte, foarte multe simbolice, insotite de un text formidabil a lui Marguerite Duras.
E aproape integral o poezie acest film, rezultata din melanjul atat de bine dozat si atat de inteligent dintre imagine si text.
Imposibil sa nu-ti ramana scrijelita pe retina memoriei aceste cuvinte: "Deformeaza-ma...Deformeaza-ma pana nimeni nu va mai intelege cauza acestei mari dorinte...devoreaza-ma..."
Repet. Nu e nimic vag in acest film...
Frumoasa cronica, frumoasa expunere a ideii de dragoste. Da, dragostea este uneori o Hirosima, uneori doar o iluzie. Dar chestiunea cu- a-ti insusi istoria personala a coppului cu care faci dragoste, nu se aplica, cel putin mie. Cand spui -Mon Amour, cu siguranta este o insusite totala, posesiva si clara, deci cand e dragoste, nu vad loc de Hirosima!