Am lasat Madrid-ul in urma cu cea mai mare parere de rau, cu un sentiment de goliciune in suflet si cu nenumarate regrete. Drumul spre tara a fost lipsit de entuziasmul care a marcat sosirea in capitala spaniola, cu o asteptare aparent infinta in aeroport, un pic de somn dulce la bordul pasarii de otel si deprimarea care m-a cuprins inca din primele minute repetrecute in tara.
Bucurestiul mi se pare mai anost ca oricand. Plictisitor, neanimat, mohorat, trist, gri, urat si mereu la fel. Mi-as dori ca Bucurestiul sa fie macar un sfert pe cat era Madrid-ul. Da...poate peste vreo 10 ani. Nu ca nu as fi patriot, dar aceeasi senzatie ma cuprinde in fiecare an cand ma intorc de pe meleaguri straine. Aceleasi stari de melancolie si regret, aceleasi frustrari de a ma fi nascut aici. Intr-un loc unde te simti (si esti) limitat in orice fel sau sens. Intr-o tara care pare mai mult ca moare decat ca prospera, unde totul este exact cum nu imi doresc sa fie. Iar toate pleaca in primul rand de la oameni. De la mentalitatile, conceptiile lor si poate si de la (lipsa de) educatie.
Cum poti sa fii vesel intr-un oras trist? Cum poti sa visezi si sa speri cand traiesti intr-o groapa de gunoi?
In fine...asta e..nu ca as avea eu ce face sau prea multi indivizi asemenea mie.